Drama unei femei din Bucureşti care aşteaptă Prima Casă într-o cocioabă

Cocioaba din BucurestiDe ani buni, Camelia Măslină se adăposteşte pe unde apucă. Alături de ea, cei trei copii ai săi visează la o casă a lor. Dacă nu o casă, măcar “o cămăruţă”. E greu de spus când vor părăsi cobioaba din apropierea Lacului Fundeni: de 12 ani, femeia tot depune acte în primării prin care solicită o locuinţă. Până acum, degeaba: Primăria Generală o trimite la cea de sector, iar cea din urmă o trimite la Sorin Oprescu.

“Dacă mă mai apucă o iarnă aici înnebunesc”, spune Camelia, aşezată în faţa colibei încropite pe la capătul străzii Plutonier Ion Niţă, lângă pasajul Baicului din Sectorul 2.

Femeia îmi deschide uşa din lemn de la intrare, recuperată de la gunoi: “Se găseşte uşi, se găseşte fel şi fel la gunoi”. Tot de acolo a cărat, alături de băieţii ei, plăcile din lemn, scândurile şi bârnele care stau rezemate unele de altele într-un echilibru nesigur.

Doi dintre fiii ei stau tot timpul cu ea: Gioni, de 16 ani, şi Antonio, de un an şi patru luni. Alberto, băiatul mijlociu, de 12 ani, stă de luni până vineri la un cămin social, iar la sfârşit de săptămână la maică-sa. Camelia e trupeşă, cu mâini şi picioare puternice. La 33 de ani, faţa îi este însă obosită, fruntea ridată. Ochii îşi pătrează totuşi o sclipire de voiciune.

Cainele, bun sa sperie sobolanii„Tot intră şobolanii”
Dugheana e acoperită cu folii de plastic. Asta nu înseamnă că nu mai plouă înăuntru, îmi zice Camelia, şi ridică un colţ din linoleul maroniu de pe jos: apa se scurge pe dedesubt şi înmoaie lutul negru care susţine locuinţa cu o singură încăpere. Pe laterale au turnat ciment ca să nu intre şobolanii. „Dar tot intră. Eu sunt fricoasă de şobolani de nu dorm noaptea. Că poate să muşte copilul. Mai bine arunci pe mine orice decât şobolani”, spune ea.
Două paturi ocupă cea mai mare parte din cameră. Unul i l-a dat o femeie miloasă. Al doilea nici măcar nu e pat: e tot o uşă din lemn, care stă aşezată pe grămăjoare de câte trei cărămizi. Celelalte mobilele sunt resturi aruncate de oameni: două dulapuri, o măsuţă şi un scaun de plastic, un pătuţ pentru copii. Deasupra unuia dintre paturi atârnă două sacoşe – toate hainele lor. Într-o parte, urâţenia peretelui e acoperită de o carpetă cu Iisus. Vizavi atârnă un tablou cu natură moartă: un pepene spintecat pe masă: „Ce frumos e. Doar că n-are geam”, spune Camelia.

Din când în când, aduce vorba de actele ei, ca de o comoară cu puteri nebănuite, poate singura care o mai poate scoate din mizerie. A păstrat tot: bilete de audienţă, solicitări depuse în primării, scrisori primite de la diferiţi directori. „Toată ziua stau să-mi păzesc astea. Când plec eu rămâne băiatul cel mare”, spune ea.

„Am luat radio ca să aud ceva, că înnebuneam”

Din dragoste de mamaUn radio atârnat într-un cui, în spatele rufelor puse la uscat pe sfoară, povesteşte despre lucruri îndepărtate: moartea lui Bin Laden, întâlniri ale lui Boc la Guvern. „L-am luat ca să aud ceva că înnebuneam aici. Merge cu două baterii d-alea mari, 77. Da’ ştiţi ce scumpe sunt? E 2 lei bucata”. La radio a auzit despre cazul Mirelei Ercuţă, o şefă din Primăria Capitalei care se regăseşte pe lista de repartizare a locuinţelor sociale construite sau cumpărate din fondurile muncipalităţii. În ciuda faptului că Ercuţă are un Volvo, bijuterii de 5.000 de euro şi un teren de opt hectare. „Chiar am auzit chestia asta. Am zis ia uite la cine dă”, spune cu năduf femeia.

Camelia Măslină stă pe străzi, cu întreruperi, de vreo 13 ani. De mică, nu a fost crescută de părinţi, ci de bunica ei. De părinţii ei nu mai ştie mare lucru. Doar că sunt amărâţi: „Suntem nouă fraţi: doi băieţi şi şapte fete. Am auzit că aveau apartament cu două camere”. Aceea este şi adresa ei din buletin, în Sectorul 3, deşi nu a încăput niciodată acolo. Dintre toţi fraţii, nu îşi cunoaşte decât o soră mai mare, care nu are cum s-o ajute. Pe când era copil, locuia când la bunica ei, când la un cămin pentru copii nevoiaşi. După ce bătrâna a murit, Camelia s-a mutat de tot la cămin: soţul bătrânei (care nu era bunicul ei) a vândut casa din Tei.

In tinerete, Camelia Maslina a stat la cort„Am stat pe la corturi, m-am culcat prin ghene”

La 15 ani s-a măritat şi s-a mutat la mama băiatului. Însă tânărul „a dat de fete” şi cei doi au divorţat. Când a plecat de la primul soţ, Camelia avea un băiat de opt luni de zile. „Mă duceam pe la mătuşe, pe la neamuri. O zi, două, şapte-nouă. Cât mă ţineau. Nu puteam să mă duc în cămin cu copil”, povesteşte ea. După vreo cinci ani s-a măritat din nou. Al doilea bărbat i-a făcut doi copii, tot băieţi: „Am stat pe la corturi, m-am culcat prin ghene, pe la casa liftului”, povesteşte ea. Cinci ani de zile au stat la cort din celofan în Piaţa Delfinului. „Un pătuţ, un aragaz şi butelia încăpeau acolo. Atât. Nu puteam nici să mă spăl”, îşi aminteşte femeia. Nu s-a înţeles nici cu al doilea soţ, iar de ceva vreme au rupt legătura, deşi nu au divorţat.

În urmă cu un an şi patru luni a poposit pe un câmp din apropierea Lacului Fundeni. Când ploua îşi întindea un celofan peste ea: “Oamenii mi-au zis: „Fă-ţi o d-asta din lemne”. Şi a făcut băiatul meu cel mare cu mâna lui”, explică femeia cum şi-au încropit coliba.
Fundul casei e ocupat de o sobă din cărămidă, construită ca să se încălzească iarna: „Face pe moment căldură mare, da’ dup-aia se răceşte”. Pe sobă încălzeşte ceaiul pentru copil. Ar putea să şi gătească, dar nu prea are ce. Mâncare le dau trei-patru vecini din zonă, ale căror nume Camelia le rosteşte aproape cu evlavie: doamnele Elena, Maria, Iuliana şi nea Florică. Acum, pe dulap stau trei-patru cepe într-o pungă, puţin unt, cartofi, câteva ouă, biscuiţi, mere şi o bucată de slănină afumată. De la doamna Elena. Alături, un butoiaş cu gogonele şi un borcan cu gem. „Le-am găsit la gunoi. Dar sunt bune”, zice femeia.

La spălătoria auto: „Spăl mai bine ca un bărbat”

Apă cară cu bidoanele de la o cişmea aflată la o jumătate de staţie distanţă. Se spală într-o albie albastră, dosită de obicei sub pat. E cât un lighean de mare, prea strâmtă însă chiar şi pentru un copil. Păturile le spală la cişmea cu apă rece, tot în albie. W.C.-ul este pe câmp. Când se lasă noaptea, aprind câteva lumânări: unele băgate în nisip într-un castron, altele lipite de peretele din spate al casei, singurul care e întărit cu ciment.
Astă-iarnă, când băiatul cel mic a răcit, l-a dus la spital şi s-a rugat de asistente să o lase şi pe ea să stea în spital. Timp de câteva zile şi-a amintit cum e să ai un trai normal: „Mă spălam, făceam şi baie. Aveam lumină, apă”.
Înainte să rămână gravidă cu băiatul cel mic a muncit pe unde a putut: la SuperCom, la Rosal. A avut chiar şi contract de muncă şi salariu de vreo 300 de lei: „La d-astea, la mături”. Însă şi atunci tot în stradă locuia, la cort. Apoi s-a dus la o spălătorie auto, unde făcea mai mulţi bani: „Am muncit cu el gravidă (cu băiatul cel mic – n.n.) la spălătorie auto. Până la trei-patru luni. Apoi au văzut şi au zis du-te acasă că n-avem nevoie de tine. Au zis că mi-au făcut contract de colaborare, dar nu mi-au dat nimic la mână. Aveam şase milioane. Erau bani frumoşi. Spăl mai bine ca un bărbat”.

„Mamă, nu vrei să ai şi tu maşină mică?”

Acum, băiatul cel mare munceşte el la spălătorie: „Pe ăsta cel mare eu l-am învăţat meserie. Că asta e cea mai bună. E bănoasă. Îi dă salariu şase milioane”. Ca să mai facă un ban, familia adună fiare, cutii de bere, PET-uri şi le vinde cu 6-10 lei pentru zece kilograme. Mai are şi alocaţia de 200 de lei pe lună pentru băiatul cel mic. Când o să mai crescă, femeia vrea să se angajeze din nou. Speră să aibă destui bani ca să îl dea la creşă pe Antonio.
Băieţii cei mari merg la şcoală: la 16 ani, Gioni e în clasa a IV-a, iar Alberto în a V-a. „A rămas”, spune ea de primul, şi completează că şcoala în place mai mult celui mijlociu. „Acolo doarme, mănâncă, învaţă. Că e mâncat. Aia contează pentru mine. Dar mi-a fugit şi a venit la mine acasă la cort. I-am zis: „Mamă, nu vrei să ai şi tu maşină mică?”. „Ba da”. Atunci stai acolo. Tu trebuie să înveţi şcoală. Că dacă n-ai şcoală, n-ai parte”.

Funcţionar din primărie: „Nici loc de veci n-am să-ţi dau”

Prima dată a depus acte pentru o locuinţă în 1999. Un an mai târziu a făcut greva foamei. Nici nu mai ştie la câte audienţe a fost. În 2004, Primăria Sectorului 3 i-a repartizat o casă pe strada Popa Farcaş. A crezut că gata, a scăpat din mizerie: „Dar n-am putut să intru în ea. Erau mai mulţi repartizaţi pe ea. Erau o grămadă pe alea două camere. Le-am spus: „Domne’, nu refuz. Dar nu pot să intru în ea”. Erau deja nişte oameni în casă. Poliţia mi-a spus: „Plecaţi, că ăştia nu vă lasă să intraţi””. Aşa că a plecat.

Ultima audienţă a avut-o în octombrie 2010 la Primăria Sectorului 3: „Nu mi-au zis nicio bucurie. Că sunt pe listă, că sunt la zi cu actele. Dar că nu au. Mi-a zis: „Să-mi dea mie Oprescu casă şi-ţi dau şi eu casă”. Am făcut şi eu gură că am reînnoit actele în fiecare an. Domnul inspector Militaru de la Sectorul 3 mi-a zis că „nici loc de veci n-am să-ţi dau”. Şi că „o să vezi că o să faci 35 de ani şi tot nu o să-ţi dăm casă””.

Auzind că Oprescu „dă casele”, femeia şi-a încercat norocul şi la Primăria Generală. Pe 10 martie i-a venit un plic de la muncipalitate în care, culmea, i se spune să se adreseze primăriei de sector.
„Nici nu mai ştiu pe cine să rog. M-am săturat de viaţa asta grea. Cer ajutor. Cu orice ar fi”, spune ea. Mai degrabă are speranţă că va fi ajutată de oameni decât de primării: „Cu plicuri da, te rezolvă. Eu de unde să-i dau? Jegul de pe mine, ce să-i dau?”.

Acum are mare nevoie de haine pentru fiul cel mic, de un căruţ şi de o albie ceva mai mare. Cei care o pot ajuta pot suna la numărul de telefon 0761 888 758.

5 Comentarii la “Drama unei femei din Bucureşti care aşteaptă Prima Casă într-o cocioabă”

  1. Dan says:

    Copiii nu au aparut singuri; daca vorbim de tati cunoscuti (3 la numar la 3 copii) trebuie sa vorbim de pensii alimentare. Daca nu, vorbim de un comportament promiscuu responsabil pentru cel putin o parte din problemele cu care se confrunta aceasta femeie. Vorba aia, unde nu-i cap…

  2. Camil says:

    Ai dreptatea, Dan! Dupa ce ca sunt amarati , mai fac si prostii…

  3. Purice Claudiu says:

    O sarmana fara casa, dar si fara creier! E usor sa faci copii, apoi sa te vaiti ca nimeni nu te ajuta. sa fi gandit inainte de a sta cu rotile-n sus, sa se fi gandit cum creste acei copii, nu acum…halal tara,halal popor

  4. cristina says:

    Sa va fie rusine, voua ,celor 3 barbati ce ati comentat!
    Da, o femeie simpla care a fost casatorita de 2 ori si are 3 copii,baieti.O nenorocoasa a vietii!
    Bravo celor ce o pot ajuta si chiar o fac.
    Despre Romania si oamenii ASEZATI la conducere ,mare rusine!!!

  5. Dan says:

    Rusine-nerusine toate povestile astea trebuie luate cu un bob de sare. Oamenii simpli folosesc termenul de “casatorie” si pentru relatii consensuale din motive care tin probabil de imaginea sociala insa de multe ori “hartia” lipseste. De aceea “divortul” se traduce inevitabil in faptul ca femeia ajunge pe strada, fara bani si fara drepturi. Da, si cu copiii de mana! De ce? Statul roman nu are o birocratie foarte prietenoasa cu cei care fac copii in afara casatoriei inregistrate la primarie; e nevoie de o procedura destul de laborioasa din partea tatalui pentru a fi trecut in certificatul de nastere. Sigur, sunt copii nascuti acasa care nici certificat de nastere nu au insa in cazul discutat aici varianta simpla e ca mama sa plece cu copilul din materninate cu liniuta la rubrica “tata”. Ca “tatal” e baiat bun si o sa aiba grija de copilul lui, nu? In cazul in care mama e o idee mai destupata la minte sau are o familie cat de cat organizata in spate despartirile se soldeaza si cu procese de paternitate la judecatorie si cu stabilirea unei pensii alimentare. Bine, nu vorbim de averi insa nici sa ajungi sa dormi sub cerul liber cu 3 copii de mana fiindca n-ai avut noroc in viata.

Adaugă comentariul tău:

Mesaj:

Promovează dreptatea!